Publicat in: 2013-09-02 08:27:59
Foto: Ionuţ Ignat
“Nu spune, nu rosti şi nu-nvia trecutul”
Sunt şoaptele din piatră, adunate şi mărunte
Acum ca niciodată le voi simţi sărutul
În abisul tristeţii, vor să m-arunce
Cândva le-am atins, iar ele s-au deschis
Ca florile de mai în decor de tei
Fără să ştie că mă rănesc în vis
Slăbită, fragilă, căci salvarea nu mi-o vrei
“Scrie despre mine şi despre cum am trăit
La palatul vorbelor, plutind pe nori
Cum fericirea-mi cu speranţă am zidit
Aşteptându-te să mă eliberezi când zbori”
M-am uitat în jur privirea vocii s-o găsesc
Lumina se alinta ca răceala din mormânt
Se străduia să mă convingă să-I vorbesc
Dar teama mi-a stăvilit fiecare naştere de cuvânt
Curiozitatea înfricoşarea mi-a învins
Apropiindu-mă de piatră cu dorinţa s-o ating
Respiraţia-mi, conturul i-a încins
Întunericul uitării, am reuşit să-mping
Chipuri, membre, trupuri puse una peste alta
Mi-acopereau ochii, acuma sărăciţi de pleoape
Le vedeam cum strigă, dar nu le auzeam vocea
Adunate-n acelaşi loc, erau deja departe
“Nu pot să fac…nu vreau…nu pot schimba nimic
Trecutul nu trăieşte, pe coloane s-a împietrit
Şi chiar de reuşesc să scot una, spre cer să o ridic
Viitorul se dărâma peste mine, înainte de a fi trăit”
Şi chiar de povestesc, nu vreau să înţelegi
Privind coloane din pereţi, neştiind cine a mers
În faţa lor şi în genunchi mă rog să nu regreţi
Găsindu-mă, mă vei iubi în viitorul fără sens…