Publicat in: 2013-09-30 10:11:19
Cuvintele se-nghesuie să fie spuse
Neordonate, se tem...devenind urâte
Se-mpletesc în propoziții și în fraze
Rugându-se să nu fie răpuse de câteva raze
Fără să simt frigul așternut pe sub a mea ființă
Privesc, și pare că te cert...căci mă alungi în neștiință
Nici viclenia nu mă mai ajută să le-ascund
Le las să evadeze deodată din al meu corp-mormânt
Le îngropasem... să uite cum pot prinde viață
Dar ele... tot cu mine s-au hrănit...căpătând speranță
Cuvintele-au învățat, fără profesor, să strige de dor
Pe portativul cerului, din mine, s-au așezat pe-un nor
Privind în viitor, căutându-și o cărare
Pe care s-o străbată, părăsindu-mă-n mirare
Degeaba le-am instruit, investind timp să uite
Azi...s-au încăpățânat, luănd-o razna din a mea minte....
Sper ca între timp, ura lor să te lovească
Dar tare mi-e teamă, că tot ele o să greșească
Și în loc să devină pumnale și cuțite vătămătoare
Or să te-mbrățișeze, lăsându-mă pe mine întrebătoare
Neîncrezătoare în forța lor de a răni...
Înduioșată de puterea lor de a iubi...
Dezgolită...de orice zid apărător
Și-apoi frântă...când visul mă va lua în zbor!