Publicat in: 2013-10-24 10:44:49
Am putea să ne minţim, amăgindu-ne că timpul nu strică...dar el asta face, stricînd oameni, vieţi, lucruri, relaţii... În ceea ce mă priveşte îi găsesc un singur merit: îmi acordă posibilitatea sa fac multe...Şi pentru că nu pot construi (realizînd) pe verticală prin suprapunere pe aceeaşi secundă, atunci vine el oferindu-mi puncte orizontale imperios ncesare pentru a face şi a putea...cît mai mult... Se spune că: "viaţa mi-a oferit", "viaţa mi te-a adus în cale", "viaţa mi-a creat prilejul".... Şi eu spun asta chiar în POTisme... şi e total eronat!... VIAŢA suntem NOI...noi, cu picioare menite să ne ducă la...., cu mâini dornice să facă, să atingă sau să îmbrăţişeze ceva sau pe cineva....cu ochi, în căutarea de....cu buze, tremurând de dorinţa de a comunica sau săruta....cu creier menită să înţeleagă tot şi să vrea să....
Asta e viaţa...
Şi vine Timpul, mieros, exact ca o femeie frumoasă, făcându-ţi semnul chemării spre el....Dar stai! deşi tu vezi ziua de azi--căci doar asta îţi arată--şi te gândeşti la cea de mâine, el, Timpul face un pas înapoi şi te îmbie să vrei să o vezi şi pe cea de poimâine, şi pe cele ce urmează, programându-ţi ecuaţiile potrivite. Şi tot aşa... merge cu spatele, stând cu faţa spre tine, parcurgând mii de secunde spunându-ţi cu zâmbetul pe buze "hai...ca mai ai!"... până la un moment dat, când... el, pentru tine nu mai merge...pentru că nu-l mai ai...te-a părăsit...fiind capăt de linie...Ar exista varianta să îl părăseşti tu pe el, dar...niciodată nu eşti pregătit pentru asta. Mai mult decât atât, cred că tot el, va fi cel care îţi va râde în nas...căci a reuşit să te aducă acolo unde oricum ai fi ajuns, însă mult mai devreme.... Şi atunci, raţiunea vine şi îţi spune că mai ai de făcut... Aş putea abera în continuare, arătându-mă preocupată să ştiu cine hotărăşte care şi când este capătul de linie...Dar...ar fi o luptă inutilă cu propria-mi minte...în primul rând să înţeleagă şi apoi să accepte...Pe de altă parte, menirea POTismelor nu constă în exprimarea de adevăruri, definiţii şi axiome...Şi atunci vin şi te întreb, la ce te-ai raporta dacă ar trebui să îţi stabileşti propriul capăt de linie? Cu alte cuvinte, ca în cazul unui proiect--viaţa ta, în care eşti întrebat "când vrei să înceapă şi de cât timp ai nevoie?"
Şi în acel moment, opţiunile minţii tale cel mai probabil vor fi limitate la trecut, în ceea ce priveşte începutul, pe de-o parte, iar pe de altă parte, timpul de care ai nevoie îl vei condiţiona de ceea ce ai de făcut...Recitind cele scrise realizez adevarul: şi anume că aş fi dorit să mă fi născut în viitor, într-un viitor în care timpul să nu existe, în care să ştim cât am trăit în funcţie de câte am făcut...Iar dacă timpul ar fi măsurabil în fapte, gesturi, oameni adunaţi în jur....să nu conteze că am murit tânără...