Publicat in: 2013-04-13 19:23:06
Adunate la marginea drumului, cuminti asteaptau sa fie asezate una langa alta... acum, suprapuse fara nici o regula, incearcau sa coalizeze in speranta ca cel putin doua dintre ele se vor atinge fara sa fie deranjate vreme indelungata. Au emotii, pentru ca destinul regasirii lor depinde de un singur om... cu mainile murdare, cu fruntea asudata si plina de ganduri aparent simple legate de solutii pentru propria supravietuire.... Pe el nu-l intereaza emotiile lor, de fapt nici nu crede ca aceasta ar putea sa traiasca, sa vada, sa vobeasca, sa auda, sa simta, sa doreasca...
Sa prezentam personajele : cele" multe" sunt pietrele ornamentale , iar omul al caror destin le decide este muncitorul de azi...creatorul aleei de maine, calea de la mine pana la tine. Au fost gasite la munte, smulse din aerul curat, acolo unde adierea vantului le transmitea soaptele...acolo unde apa rece de rau le purifica culorile. Au fost aduse pentru incantarea noastra, intrucat era mult mai simplu decat sa mergem noi la ele pentru incantarea lor! Siluete de diferite dimensiuni, unele mai mari, altele mai mici..... Ai fi tentat ca in functie de marime sa spui ca cele mai mari sunt cele mature. Acesta a fost primul impuls de a trasa diferentierea, insa in cazul pietrelor ornamentale, cu cat sunt mai mici cu atata s-ar putea sa fie mai vechi, caci timpul si-a lasat amprenta cu ajutorul apei! Tristetea e ca si in cazul nostru, s-ar putea sa gasim o similitudine, caci timpul ne micsoreaza... pe noi in inaltime, dar si distanta catre....
Soarele topea energia lucratorului, iar aceasta nu mai avea rabdare sa le aseze cu grija pe care o aratase inainte. Se gandea cum sa termine mai repede, caci si eu la randul meu il zoream...Simteam pietrele foarte speriate, pentru ca planurile lor nu mai aveau corespondent in realitate. Muncitorul lua si mici si mari, si de sub si de deasupra, totul la intamplare... Din cand in cand se intorcea cu privirea peste cele deja asezate si care pareau linistite, pentru ca apoi cand atentia ii era indreptata spre mormanul de pietre de la margine, acesta se cutremura de emotia urmatoarei alegeri... Si din gestul lor de a se rasturna din maldaram le-am inteles temerea. Dar era important sa termin, pentru ca altfel nu mai ajungeam la tine. Aveam nevoie de statornicia acestor pietre si in mod egoist ma interesa mai putin ca soarta lor nu era cea dorita..... Soarele devenise doar o linie rosiatica ce separa lumina de pamant. Imi priveam aleea mandra... era aproape gata! urma sa pasesc pe fiecare piatra si sa ajung acolo unde probabil m-ar fi dus oricum pasii. Calcam si fiecare dintre cele multe se imprima cu cate-un gand de-al meu, erau scrisorile mele zidite in pamant si fiecare cuvant tiparit ma apropria mai mult... Dar scrisorile nu se mai miscau si atunci m-am intrebat cum vor ajunge ele la tine daca le-am cimentat?....ele continuau sa traisca, sa vada, sa auda,sa simta, sa vorbeasca, sa doreasca.
NU LE MAI PUTEAM TRIMITE....dar totusi ar putea sa ajunga, caci pietrele au invatat sa se regaseasca, poate pentru ca au mai mult timp decat noi oamenii,sau poate pentru ca isi doresc mai mult decat noi.... Si stii cum fac asta? Prin pasii tai, Omule....Candva oamenii s-au folosit de pietre sa scrie,acestea fiind scrisorile si mesajele din acele timpuri, acum ele se folosesc de noi sa-si vorbeasca, prin pasii purtati de la o piatra la alta, orice trecator devenind o alta scrisoare.... Tot timpul m-am intrebat oare ce mesaje isi trimit prin talpile incaltamintei mele? Abia astept sa-mi fie terminata aleea....
