Publicat in: 2013-05-04 12:00:05
Azi, cititorule, vreau sa ma cunosti dintr-o alta perspectiva, plina de sensibilitate si fragilitate... si anume cea de mama. Inteleg sa abordez aceasta latura, avand in vedere tocmai semnificatia acestei zile, respectiv Invierea Domnului Isus Hristos. Astfel, sunt mama a doua fetite minunate, considerate de catre mine asa pentru ca sunt ale mele, doi copii normali, simpli, nazdravane atunci cand sunt sanatoase, apatice sau mofturoase cand sunt bolnavioare. Fac ce fac toti copiii, ce nu sunt genii si de care ne ocupam doar atat cat trebuie. Adica: se pateaza de fiecare data cand mananca inghetata, isi smulg jucariile din maini, uneia alteia, vor sa converseze cu mine exact cand vorbesc la telefon sau scriu pe blog, protesteaza fata de trezitul de dimineata, ar manca doar cartofi prajiti degresati cu Coca Cola...deci copii normali. Am ajuns sa apreciez si sa ma bucur de simplitatea relatiei mama-fiica datorita unei etape din viata noastra ca parinti ( eu si sotul meu), etapa peste care am crezut ca voi trece greu si foarte afectata. De fapt, aceasta postura de parinti incercati este legatura cu Noaptea Sfanta A Invierii Domnului... Potismul ce urmaza a mai fost scris, dar intrucat nu-l mai am, il rescriu cel mai probabil cu alte cuvinte, insa cu aceleasi emotii...
Era vara anului 2009, luna iunie cand am aflat ca sunt insarcinata cu cel de-al doilea copil al nostru...ne doream un baietel, dar in primul rand un copil sanatos. Fiind a doua sarcina nu mai eram exagerata in urmarirea ei... astfel prima ecografie am facut-o abia la 12 saptamani ( 3 luni implinite). Totul decurgea normal si firesc, nefiind nevoie sa ma ocup mai mult decat simteam. Eram pe masa in cabinetul doctorului care printr-o gluma initial neinteleasa, mi-a dat vestea cea mare : " Spuneai ca ai tot ce trebuie pentru al doilea copil de la primul ?! Hehehe...mai trebuie sa iei un rand, intrucat este sarcina gemelara cu placenta unica, gemeni perfecti"... Am ramas stupefiata, nu-mi venea sa cred ca in mine bateau doua inimi, patru picioare, patru maini, se hraneau doua guri...si eu nu stiam nimic... Din cel moment studiul pe internet era focalizat pe o singura directie : gemenii uniplacentari, monozigoti ( formati prin divizarea unui singur ovul fecundat de un singur spermatozoid)...Nu voi intra in detaliile medicale, caci in momentul de fata sunt lipsite de sens... Problemele si grijile au aparut pe la 18 saptamani, cand am aflat ca sarcina mea se incadreaza in procentul de 15 % in care apare sindromul transfuzor-transfuzat. Cu alte cuvinte, una din fetite dona sange celeilalte, inregistrand dificultati in dezvoltare. Documentandu-ma cu privire la consecintele acestui sindrom, m-am intrebat cu frustare de ce ni se intampla noua asta...Nici pana acum n-am decat raspunsurile inventate de mine, cu speranta ca poate la un moment totul va deveni mai clar. Momentul nasterii preconizat era 9 martie 2010... Dar, sarcina nu evolua conform asteparilor. Am inteles asta din precizarile doctorului la fiecare consultatie : " facem tratament sa salvam fetita mare si sa nu va pierd pe toate"... Dar ele erau de-o seama... si mai mult decat atat mi le doream pe amandoua in viata sa ma bucur de ele... Nefericirea s-a produs. Era noapta de Ajun ( nasterea lui Isus) cand am intrat in travaliu. Daca esti femeie si ai trecut printr-o nastere naturala stii ce inseamna asta. Faceam dusuri calde la 5 minune, caci dinstanta dintre contractii era infiorator de scurta. Cu lacrimi in ochi si in tacere ma rugam la Dumnezeu sa mai astepte, caci nu-i momentul pentru fetitele mele ( 29 saptamani). Am tacut toata noaptea de teama sa nu ma duca sotul la spital, iar acolo sa ma opereze. Refuzam nasterea, desi trupul ceda cu fiecare minut. Spre dimineata am inteles ca-i cam gata, sangerarea era atat de puternica incat imi rasuna in timpane ca o alarma. Ajunsa la spital, perfuziile au inceput sa curga prin venele mele. Contractiile parca se mai linistisera, dar furtuna nu era trecuta. In dimineata zile de 28 de decembrie, in urma unei ecografii, doctorul m-a anuntat ca in cinci minute, in stare de urgenta intram in sala de operatii. "Va rog... haideti sa mai asteptam" i-am spus. Stiam ca fiecare zi e atat de importanta pentru un prematur, desi pana la acea data lasam zilele sa treaca de parca nu contau. Fiecare clipa, fiecare secunda... are rostul ei in viata noastra. Dar medicina nu intotdeauna converge cu dorintele noastre, astfel ca dupa o chinuiala de a-mi face anestezie in coloana, ca sa nu afectam copii, pana la urma medicii au decis sa ma adoarma. M-am trezit repede din anestezie, dar parca nu-mi venea sa cred ca s-a intamplat. A urmat o perioada cumplita... Fetitele mele, respectiv N si M au fost "cazate" la terapie intensiva, et. 6 Maternitatea Cuza Voda Iasi. Matilda, cea care donase sange pe sarcina, era rau, 800 de gr ( scazuta la 600 gr) intubata si extrem de fragila. Natalia s-a nascut cu 1000 de gr ( scazuta la 800) era ceva mai bine, neavand nevoie de oxigen, intrucat respira singura. Dar chiar si asa grijile noastre erau indreptate catre amandoua. Medicii incercau de fiecare data sa ne pregateasca pentru ce e mai rau. Dar ce era mai rau nu se produsese inca. Au aparut hemoragiile celebrale la M , cele care lasa sechele locomotorii si de vorbire. Dar n-am cedat, si am solicitat noi analize si tratamente, pentru ca cei care sunteti parinti stiti ca daca e posibila o legatura absurd telefonica cu Dumnezeu, nu evitam sa-l deranjam sa ne salveze copii. Pe fondul starii de sanatate al M au inceput sa apara probleme si in cazul N. Aceasta din urma facea apnee respirtorii fara nici o explicatie medicala, iar corpusorul ei avea nevoie de transfuzii de sange asa cum s-a intamplat pe perioada sarcinii. Insa lupta M era sfasietoare chiar si pentru medicii din cadrul acestei Sectii. Traia cu 5000 de trombocite, din cand ii cand i se punea masa trombocitara. Era hotarata sa traiasca, iar lupta ei pe noi, parintii, ne tulbura mai mult decat propriul egoism de a ne salva copilasul. Se formase o coalitie ce nu putea fi destramata nici de cel mai pragmatic medic... Si totusi, toata lumea din jur ne recomanda sa vorbim cu un preot si cu un psiholog ca sa acceptam... ne intrebam ce sa acceptam? Moartea inainte sa se produca? Cum poti accepta ? Cel mai mult, pe mine cel putin, m-a ajutat matusa sotului meu ce lucreaza la terapie intensiva. Intr-o seara de final al lunii ianuarie, cu o saptamana inainte de ziua mea... intr-o discutie privata, m-a privit in ochi si mi-a spus : " M nu-i bine... Roaga-te sa se intample ce e mai bine pentru ea si N. Va fi un copil in scaun cu rotile, care nu va vorbi dar poate va intelege ca imaginea ei merge, alearga, canta, tarieste, iubeste, deci POATE...iar N isi va privi imaginea cumplit deteriorata...e ca si cum iti privesti proiectia in oglinga, proiectie ce NU POATE nimic ..."
Conduceam spre casa... si sufletu-mi plangea. Ochii nu mai aveau lacrimi, nu mai aveau resurse. Am tras stanga in intersectie si am schimbat directia de mers. Era o noapte friguroasa de iarna, in care copilul mai mare si restul familei ma asteptau acasa fiind trecut de ora 12. Dar asta nu m-a impiedicat sa fac un ocol la spital. Urcam scarile, cu capul in jos fara sa vad nici o treapta...am intrat pe culoar ca si cum era prima oara cand vizitam acel loc, parea rece si totusi era foarte cald. M-am indreptat stinghera catre rezerva unde erau fetitele mele. N, cea mare tocmai facuse o criza de apnee, iar M tocmai i se montase un sunt, avand si o enterocolita, peste toate neajunsurile de sanatate...Obosisem fizic, dar psihic puteam continua lupta la nesfarsit. De fapt, nici nu stiam cu cine ma lupt...si care este razboiul. Ma certam cu mine, ma certam cu medicii, ma certam cu Sfintii... Manutele calde si atat de mici imi asteptau mainile mele reci si pline de deznadejde. " Ce vor de la mine?" ...
" N, cu timpul nu va mai face apnee respiratorii...." se auzi in spatele meu vocea medicului de garda, o doamna doctor ferma si extrem de responsabila cu pacientii sai. " In privinta M, va rog sa va rugati sa se intample ce-i mai bine pentru ea...fara sa va ganditi la dvs, caci in lupta cu viata si cu moartea suntem de cele mai multe ori singuri". Era atat de adevarat ce spunea... teoretic as fi acceptat oricand aceasta fraza cu tot intelesul ei mai mult sau mai putin pamantesc, dar cand era vorba de copii eram pregatita chiar sa lupt si cu Sfintii...
Cititorul, am pierdut razboiul, dar in acelasi timp l-am castigat. Acum sunt impacata cu mine si cu Dumnezeu, mai mult decat atat considera ca fetita mea este binecuvantata, avand un inger dupa chipul si asemanarea sa, ce a insotit-o inca de la momentul conceptiei! Sunt impacata, dar durerea sufletului meu sfasiat de moartea fizica a copilului meu nu va trece niciodata. Rostul potismului de azi este o invitatie catre o stare mai buna pe care ti-o doresc tie, cititorule, oferindu-ti bilet in primul loc la una din dramele filmelui meu. Scenariul a fost simplu si jucat cu multa naturalete, insa ce trebuie sa intelegi este ca viata e mai scurta decat crezi, si daca n-ar fi si minuni atunci prezentul e un pahar gol. Eu l-am umplut cu lacrimi, dar chiar si asa vad partea plina si nu am asteptat sa mi-l umple nimeni. Starea N s-a imbunatatit la primele ore dupa decesul M, explicatia medicala fiind accea ca gemenii perfecti comunica intr-un fel pe care nici medicina nu o intelege. Fetita mea in acest moment se numeste N M, pentru ca dintotdeauna si pentru totdeauna ele vor fi un TOT.
Iti doresc un Paste Luminat!