Publicat in: 2013-01-26 13:22:00
As vrea sa cred ca am puterea si discernamantul de a opina, de a-mi exprima gandurile si de a-mi descrie visele...Imi doresc sa fiu inconjurata de oameni care manifesta aceeasi putere sustinandu-si interiorul. Am putea fi chiar extrem de egoisti spunand numai ce vrem fara nici o farama de cenzura. Am fi chiar sinceri, suparatori, agasanti si poate fascinanti.
Ar trebui sa credem in puterea cuvantului si sa incercam sa facem asocierile ( la propriu sau metaforic) cele mai constructive. Dar ce ne facem cand aceste legaturi de cuvinte devin distructive? Egoismul nostru in opinare ne indeparteaza uneori aruncand o propastie intre noi si cei intelepti. Si ajungem sa-i privim cu invidie, caci se pare uneori ei sunt mai multi, si nu sunt singuri. Vorbesc despre noi doi, caci stiu cititorule, atata timp cat esti in lumea mea iti imprumut forta de a gandi ce vrei, pana ajungi practic sa simti in egala masura....
Orice raspuns care incepe cu " eu cred...." imi contureaza indoiala povestitorului in puterea sa de a trai. Pentru ca el este doar un narator, rolul principal fiind jucat doar de cei care spun " eu simt....".
Ce mai stii tu, cititorule, despre mine este ca eu voi continua sa-mi exersez visul de a trai si simti, cu toata puterea primita de la Dumnezeu. Voi rade cand trebuie sa plang si voi plange cand trebuie sa rad, iar tot timpul prin ceea ce spun vei calatori alaturi de mine....pentru ca asta suntem noi : un amestec perfect de bine cu rau. Iar cand nu mai imi vine nici sa rad si nici sa plang, atunci inseamna ca am tacut...Iar tu, in drumul tau iti cei cauta alt insotitor...
Ma gandesc iar la intelepti si ma intreb: oare-s multumiti?
Noi doi ne amagim cu un eventual raspuns negativ. Totodata, raceala si indepartarea lor ma pedepseste si ma afecteaza mai mult decat cred, pentru ca simt. Si atunci inteleg : a crede nu inseamna tot timpul ca simti...