Publicat in: 2013-11-01 14:27:33
- De ce plângi?...
Deşi întrebător, privirea lui implică şi răspunsul, ascuns după iris, care schimbându-şi forma din mare în mic şi iar din mic în mare, trăda bătăile adevărului în fereastra privirii.
-Mă întrebi de parcă n-ai şti...
Mâinile ei atârnau pe lângă corp, bălăngănindu-se fără vlagă ca după război...un război al iubirii...pierdut. Imaginea femeii era completată de tonul vocii deznădăjduit, dar era departe de a fi un om complet. Simţea cum sufletul tocmai fusese amputat, fiind fără braţe cu care să îmbrăţişeze şi picioare cu care să se deplaseze...Sufletului ei îi rămăsese doar amintirile a ceea ce a trăit cândva. Dar cum putea să trăiască cu amintirea? A retrăi?
"Ce prostie...ce greşeală să crezi că atunci când nu trăieşti poţi retrăi din amintiri? Nu vreau să-i schimbi hotărârea...nu-i spun!". Gândurile se certau cu ea, de fapt în realitate o certau că tace..." De ce l-ar interesa?"
-Aş vrea să mă înţelegi, pentru că ştiu că poţi.
Cuvintele lui şoptite la urechea ei, cereau iertare... iertare pentru trecutul amăgitor de frumos, pentru prezentul în care o îmbrăţişa, pentru viitorul în care cel mai probabil nu va mai fi...sau va fi...dar fără ochii lui...
-Ştii, mă urăsc tocmai pentru că te înţeleg, mă cert tocmai pentru că nu pot să lupt, mă pedepsesc tocmai pentru că nu am greşit!
Stătea în mijlocul holului de la intrarea din apartamentul lui şi deşi s-au cunoscut în cele mai intime împrejurări şi zone ale corpului, acum se priveau ca doi străini de la o petrecere întristaţi că întâlnirea lor nu are niciun viitor. Nu-şi spuneau nimic şi totuşi ar fi atât de multe de zis...dar parcă fiecare dintre ei aştepta ca celălalt să înceapă...să lungească timpul.
"Îl văd...cred că pentru ultima oara. Ce să fac? El spune că nu. Eu simt că da şi aş vrea să îl ţin în braţe pentru ultima dată, dar dacă îl îmbrăţişez ar părea că nu am încredere în ce spune...dar...deja mor de dorul lui".
-Ai să-mi scrii când ajungi? Vreau să ştiu că eşti bine..."ce scuză tâmpită am mai găsit şi eu, doar ca să-l fac să îmi scrie...normal că va ajunge cu bine! că de nu..." Păi...mai vorbim...drum bun...
O uşă închisă de la apartamentul lui şi....o altă uşă deschisă de la casa ei, fără nimic între aceste momente. Nici nu-şi mai aducea aminte cum a ajuns acasă la ea. O altă uşă închisă, aceeaşi...mâinile îi tremurau cu tot cu cheie, picioarele i s-au înmuiat de durere şi corpul i s-a lăsat la podea cu toată greutatea tristeţii. Lacrimile i-au evadat din toata fiinţa...
(Va urma)