Publicat in: 2013-12-09 08:36:00
Foto: Ionuţ Ignat
Oamenii clădesc construind spre fericire
Care pare că-i aşteaptă să ajungă fără rătăcire
Aşezându-şi vise şi speranţe unii peste alţii
Închizându-şi orizontul în final, cu ferestre ca-ncuiaţii
De fapt câteodată cred că încercăm astfel să ne protejăm
Căci dacă nu ne închidem, poate nu ştim să iertăm
Şi apoi ascunşi de ochii lumii, privind de jos în sus
Pare că binele inundă ce-am clădit, chiar de suntem la apus
Azi recunosc că parte din viaţă în subterane-am aşezat
Şi-o mică gură prin care, eu respir, trăiesc către tine-am lăsat
Din când în când ieşind mesaje ce tulbură ordinea lumească
Dar nu-i nimic, după cum vezi, perdele-au tras, curajul să nu crească
Lumea-mi a mucegăit de câte lacrimi am reuşit cu timpul să adun
Mirosul fiind înţepător, căci nu ştiu albastrul fericirii unde să-l mai pun
M-ai chemat îmbietor spre el, din subteran, tu, prea uşor m-ai scos
Iar eu încrezătoare, mi-am luat orizontul la-ntrebări, încercând să îl descos
Sunt bine aşa, deşi uneori îmi cresc îndoieli în loc de aripi
La glezne... nu la braţe, transformându-mi paşii-n firavi
Şi-atunci m-apucă un dor de tine, din lumea-mi sumbră să mă scoţi
Amândoi ştiind, că mă poţi trage spre albastru, nu ca alţii, fără să mă socoţi!