Publicat in: 2014-02-03 06:45:52
Foto: Răzvan Pantescu
Cu ochii rătăciţi şi trişti visând la mare
Gândurile pleacă spre a speranţei căutare
Către locul în care liniştea ia forma infinitului
Limitându-se de fapt la linia orizontului
Viaţa se transformă în granule calde de nisip
Coloritul lor se uniformizează când în palme le ridic
Dar pentru ca acea clepsidră a viitorului să fie plină
Trebuie să hotărâm ce păstrăm şi ce lăsăm în urmă
Valurile mângâie trecutul cu ritmul secundelor pe ceas
Dar niciodată nu vom şti câte pentru noi au mai rămas
Cadoul ce-mi rămâne de-acuma, an de an, mie să mi-l fac
E căutarea resemnării, căci fericirea nu pot s-o desfac
Urmele întotdeauna sunt mai mari decât paşii care au trecut
Tocmai de aceea în exagerare se transformă orice început
Nu înţelegem niciodată ce simţim prin ceea ce a fost
Prezentul se oglindeşte în viitor, căci altfel nu mai are rost!
Chiar de aş striga, doar norii astăzi mă aud
S-au adunat deasupra mea, făra ca nisipul să fie ud
Sătuli şi plictisiţi să plângă pentru al meu crez
Îi cert, căci niciodată nu voi uita să mai visez!
DA! Asta sunt eu, natura ce se judecă cu cerul
Câteodată mă împac, pentru cei ce-mi vor să-mi ştie felul
Nu vreau să mint spunând că niciodată nu l-am auzit
Iartă-mi nebunia, s-ar putea să fie tot ce la mine ai iubit!
2014-02-03 07:41:38